*

la prânz nici nu mai intram în casă, până la urmă

mai aveam doar câteva ore după care poate prindeam,

sau poate nu mai prindeam alt crepuscul, la fel și cu

decalcifierea soarelui în care priveam atât de

concentrați - până când, din inima lui, străpungând

hârtia galbenă de mătase s-a năpustit spre pământ,

ca o săgeată, ca la circ, sandokan - tigrul malaeziei, și

pentru că îi ardea jiletca și-a aprins de la ea o rămurică

uscată de cireș amar – poate că era ultima oară când

laptelui de var ca un drob de sare i se mai cuveneau

osanale și alte rituri de inițiere, expediate post restant.

**

făceam glume cu termometre cu sticla afumată la care

mercurul se stabiliza la 41 la umbră și nu ne credea nimeni,

corcodușele și dudele se mâncau singure, caișii semnaseră protocol

de colaborare cu ruguri de măceș și cu dulăii bătrâni

și știrbi de prin curțile gospodarilor, și cel mai rău se

speriaseră mamele când a explodat cernobâlul de au mimat

reținerea în casă și înstrăinarea de soare pentru o clipă

după care și-au venit în simțiri, amintindu-și că pe vremea

lor toate se rezolvau în termen de treizeci sau cincizeci de ani.

***

copilul străzii a existat pe bune, nu e vreun mit în ceea ce-l

privește, vacanțele nu sunt decât un preludiu

la un angajament pe termen lung, trenurile duc mereu

spre bine și ne întorc cu un vot de blam la tinerețe

veșnică, și marea, și apa mării, și țipetele pescărușilor

vin toate dintr-o rosătură de șobolan de la capătul

orizontului, prin care, trecător, câte un cuirasat naufragiază

aducând cu el gume turbo cu surprize și postere

cu oameni tineri și deosebit de frumoși la care,

nopțile, ne holbăm cu orele grație filamentului de 50 wați,

numai ca să învățăm pe de rost ce căutăm noi în viață și

spre ce idealuri tindem în lumea asta de mai apoi.

****

cineva a scris un poem despre vacanțele copilăriei

și și-a pus o dorință: să mai prindă o vară, dar doar una

pentru a nu cădea pe urmă în ridicol an după an

după

an

după